In chirie

De ceva vreme si-a inchiriat o camaruta in minte mea , iar acum nu mai vrea sa plece. Am rugat-o frumos, am rugat-o urat, dar nu-i chip sa paraseasca camaruta.
Tot e bine caci acum nu se mai plimba atat de mult ca inainte, atunci cand n-avea stare in camaruta ei. Se plimba pe coridoarele mintii mele, si incerca fiecare usita, sa vada ce e inauntru.
Intr-una era un lift de metal, a carui usa de la etajul 6 mereu se trantea daca nu o tineai bine.
In alta erau niste scari vechi in spirala, slab luminate, unde intotdeauna plamanii lui erau invadati cu iz-ul acela de vechi care-i amintea instant de bunica lui.
Mai erau casuta lui cocheta si primitoare, casa ei ce trebuia mereu cucerita, patul lui mare si calduros, patul ei micut dar suficient de mare sa adaposteasca 2 oameni, Sziget-ul lui, Craiova ei, Amsterdamul lor, alt Amsterdam al nimanui, mirosul imbietoru al parului ei, barba lui in agonie, buzele ei, dansul ei, bucuria ei de a trai, zambetul ei, ochii ei, muzica ei paroasa si cu slipici, in final, ea, cu tot ce avea mai frumos si mai bun.
Partile rele, erau ascunse undeva intr-o camera unde nu putei intra. Iar acum, a inceput sa bata din nou coridoarele mintii mele, sa deschida usi si sa intrebe: 'Psssst, e cineva aici?'
Dar nu-i raspunde nimeni. Asa ca, in lipsa cuiva cu care sa vorbeasca, se va intoarce in camaruta ei, se va inchide in ea, si va ramane acolo, pentru totdeauna. Dar pana atunci, se va mai plimba un pic, caci ii place.

Fin